Sibiu. Piata Mare. Sta acolo, pe un scaunel, de cateva ore. Nu intelege nimic din ce se vorbeste in jurul lui. “Parca ar fi un print”, soptesc oamenii. “O fi rus”, “Bine, dar cum a ajuns aici?”. Au facut cerc in jurul lui si il privesc ca pe o minune. Baietelul zambeste senin, de parca nu ar mai vrea sa plece de acolo niciodata. Nu pare sa caute pe nimeni si nimeni nu pare sa il caute.
This slideshow requires JavaScript.
This slideshow requires JavaScript.
In compatiment erau doamne in varsta care dormeau cu gura cascata si un domn care privea in gol. Jeepanu’ statea la geam si le povestea in soapta celod oua nutrii cum avea sa fie viata lor de acum inainte. Acasa le astepta o cusca mare, in care vor putea sa alerge cat e ziua de lunga. Vor locui in boxa, unde nimeni nu le va deranja decat sa le aduca apa multa si mancare din belsug. <Asa veti creste voi mari si fericite si ma veti face si pe mine bogat si fericit!> le spunea el privindu-le bland. Trenul gonea lasand in urma orase fara nume, calatori grabiti, munti inalti. Jeepanu’ inchise ochii si isi jura ca, atunci cand va avea bani multi va veni sa vada pe indelete toate aceste locuri. Dar nici bine nu isi termina juramantul ca trenul se opri brusc, iar controlorul anunta gara la care nutriile si Jeepanu’ trebuiau sa coboare.
<Gata, am ajuns acasa!> se bucura el si insfaca neincapatoarea cusca in care stateau ghemuite cele doua rozatoare.
Acasa Jeepanu’ cobori in fuga treptele ce duceau spre boxa si arata triumfator CUSCA. Putini cunosc comportamentul nutriilor in astfel de momente. De altfel nici macar Jeepanu’ nu se astepta la o asemea reactie.
Desi buimacite de lunga calatorie cu trenul, animalele au facut dintr-o data ochii mari si unde nu au inceput sa sara si sa alerge ca nebunele printre borcanele cu carnati si zacusta, mai-mai sa le darame. Se fugareau, se tavaleau prin praf, se ridicau in doua labe, ba chiar lui Jeepanu’ i s-a parut ca una dintre ele a zambit. Da, in boxa din blocul Tic-Tac era nebunie mare!
Dar dupa o vreme nutriile au obosit si au intrat bete de fericire in CUSCA.
Prima saptamana nutriile au primit apa si mancare din belsug. Jeepanu’ se gandea toata ziua numai la ele. Nu mai putea sa isi faca lectiile, nu mai avea chef sa meraga la scoala, iar cand baietii il chemau la fotbal mergea plictisit, nu inainte sa vada ce mai fac nutriile.
A doua saptamana Jeepanu’ a aflat ca trebuie sa dea teza la romana. Nu prea a mai avut timp de ele. Le-a mai dus niste mancare. Si putina apa.
Ghemuite intr-un colt al custii celei mari cele doua nutrii se priveau nedumerite. Trecuse deja o luna si Jeepanu’ le vizita din ce in ce mai rar. In noptile lungi si triste, in intunericul boxei, nutriile inca isi mai aminteau de ziua cand au fost aduse cu trenul si de glasul dulce a noului lor stapan.Unde este viata perfecta pe care le-o promisese? Unde e apa multa pe care a promis ca le-o vor da?
In zilele cand nu avea chef sa mearga la nutrii, Jeepanul statea tolanit in pat si se gandea ca oricum ele sunt invatate sa traiasca in conditii aspre si ca se vor abisnui si vor rezista. Oricum, ele trebuie sa inteleaga. Sa IL inteleaga. Mai tarziu asa avea sa faca si cu oamenii. <Nevoile lor nu sunt importante pentru mine atata vreme cat eu nu le consider nevoi reale, suferintele lor sunt egale cu zero daca eu nu cred ca e cazul ca ei sa sufere> asa gandea atunci Jeepanu’ despre nutrii si uneori, asa gandeste si acum despre oameni.
Intr-o dimineata se scula putin agitat. Trecuse mult timp de cand nu mai trecuse prin boxa, asa ca se hotari sa se imbrace repede si sa le duca mancare si apa. Era sambata, dormise pana tarziu si era foarte vesel.
Lua din cui cheile si cobori lenes scarile. In boxa miroasea a mucegai si era bezna. Descuie usa si aprinde lumina. In mijloc, la umbra unui borcan imens cu castraveti murati zaceau nemiscate cele doua nutrii. Erau lipite una de alta, parca ar fi vrut sa se incalzeasca. Ochii larg deschisi erau acum napaditi de furnici si niste gandaci mici incepusera sa le roada carnea.
Jeepanu’ incepu sa planga sa ramase in boxa ore in sir privindu-le.
